Ani de zile dimineți, mi-au zâmbit oile.

-Ai prins vreodată fluturi?
-Nu.
-Vrei?
-Nu.
-De ce?
-Fluturi pot prinde toți.
-Dar coroniță din păpădii vrei?
-Nu, vreau din frunze de nuci, să am numai eu.
-Greu drum ți-ai ales fată hăi, tare greu. Să nu aștepți coroane din lauri și balauri zburători pe care să-i călărești. Omul toată viața prinde musca care-l bâzâie la cap, cât de om n-ar fi, toți fug după muște. Toți.
Stăteam amândoi și priveam deasupra satului, case ca stelele, cu ferestre oglizi și suflete sute. Adunate într-un singur punct, un singur suflet, un singur gând, un singur suflu. A noastră era cea mai mică. Cea mai strânsă-n ușă. Cea cu hogeacul cârn și ocolul la animale în fața casei. Prima dată când deschideai ochii dimineața și de priveai pe fereastră, îți zâmbeau oile cu tălănci, de stăteau îmbulzite în ușă ca să le duci la rând. Întodeauna l-am întrebat pe tata, de ce să faci un ocol la animale în fața casei, de ce să vezi de dimineață niște oi, vaci, cai? De ce? El îmi răspundea întodeauna zâmbind:
-Ca să știi cum arată omul! Auzi, azi te sui în pod să strângi orzul în saci.
-Pe căldura asta?
-Nu ți-i nică, la iaz să fugi și să-ți usuci chiloții pe bețe de răsărită nu ți-o fost cald.
Urcam în pod, mă așezam pe ursoaică și răsfoiam cărțile și caietele de acolo. Până când am dat de unul cu copertă neagră lucioasă. Printre paginile pline de colb am dat de niște versuri scrise cu cerneală. Erau scrise de tata. Acolo l-am descoperit pe tata tânăr, frumos, romantic. Cu vise o mie, dar doza de singurătate o avea și atunci. Singurătate în glume, singurătate în scris, singurătate în viață, chiar dacă avea o casă de copii și pe mama.
Au trecut ani și-am înțeles că el nu a fost un copil iubit, pur și simplu nu a găsit acasă căldură. Că buneii mei n-au știut să iubească așa încât să crească aripi corect copiilor. Iar cu timpul ești nevoit să te culci, trezești și bei ceai cu frustrările, complexele și amarul. Să te uiți în oglindă și să nu te recunoști. Timpul întodeauna își lasă amprenta neagră, atunci când îți pierzi cărarea. Când pur și simplu lași buruianul să-ți acopere drumul și nu cosești la timp. Problemele rezolvate la timp, se transformă în fân și chiar de mai râmâne câte un spin.
Dar ce să faci atunci când tu te naști un om care are nevoie de atenție și iubire mai mult ca alții, ce să faci când te naști într-o familie uscăcită, care cred întodeauna că le ești dator cu viața și așteaptă mereu să i te închini, ce să faci cu golul din suflet care te macină și caută mereu să se umple?!!
Tata, a găsit mereu alinarea în noi. Pe el îl făcea fericit, atunci când deschidea ușa iar eu stăteam pe burtă sub masă și-mi făceam lecțiile, iar eu auzeam scârțiitul ușei și nu mă întorceam. Îl lăsam să se bucure. Eu am fost întodeauna copilul cu care putea să vorbim de suflet. Cea cu care mergea cel mai des la părinți și poate așteptam mai mult ca dânsul să aud un: "Bravo măi Ioane"...
Și s-a trezit mama într-o zi cu 4 copii și-un copchiloi, tata-un copil bătrân la doar 40 de ani. Care a pornit să calce strâmb pași după pași, să-și trăiască copilăria în floarea vârstei. Să uite că e tată, bărbat, om. Să încerce marea cu degetul și să caute vinoveții stâlcelilor lui.
Și m-am trezit eu, copil în clasa a 7-a mai matur peste o vară. Gata să țină piept ți să caute răspunsuri pentru oamenii care încearcă să-ți jignească familia. Uneori mă întreb, de ce oamenii caută să pălească acolo unde doare, de ce trăiesc cu ura în piept, de ce stau îmbulzite ca oile mele din fața casei, cu gura căscată atunci când tu te vaieți de durere. Apoi am înțeles răspunsul la întrebarea:
-De ce să faci ocolul în fața casei, de ce să vezi oi, vaci și cai de draga dimineață!
Pentru că între om și animal e diferență mare, că răul cel mai rău numai omul ți-l poate face.
Dar nu despre asta era postarea. Nici despre ca să vă iubiți copiii și nici ca să-i lăsați să aibă copilărie.
E negru pe alb scris de ce nu mi-am iubit buneii de pe tata. Pentru că-l iubeam prea mult pe tata. Pentru că îi simt lipsa de ani. Pentru că el este, dar nu-i. Pentru că eu am fost întodeauna fata tatei. Pentră că mi-e frică, da mi-e frică. Și jur să scriu toată viața, pentru că pe mine scrisul mă alină, mă cuprinde, îmi dă părul din ochi la o parte și îmi șterge lacrimile. Îmi cântă la pian ori de cîte ori sufletul meu cere. Și mă las dusă de val, mă înebunește. Iar eu prefer să fiu mai nebună. Nebunia e cartea mea de vizită. Cu ea mă acopăr când ceața decide să-mi apară în cale.